Isterie in Bucuresti. Toata lumea injura pe toata lumea. Pietonul face slalom printre balti si masini, biciclistul (te risti nenicule!?) este negru la propriu si la figurat, daca esti la volan si ai facut jumatate de ora de la Unirii la Universitate, vrei sa lasi dracu masina undeva si sa o iei pe jos pana la serviciu sau business. Parchez injurand masina unde apuc si ma dau jos intr-o balta pentru ca s-a latit strada si canalul s-a scos. Acum sunt pieton si incep sa-i injur pe cei cu masinile puse pe trotuar, macar eu am lasat-o pe strada! Unul mai sa se urce pe mine, bucuros ca a gasit si el 2m liberi, jumate pe trotuar. Schimbam intre noi cateva “politeturi” uitand ca in urmatoarele 5 minute vom fi poate in roluri inverse. N-am parcurs mai mult de 50 de metri pe jos si simt ca pana la Romana cedez nervos. Renunt la supliciul de a fi pieton si ma grabesc spre metrou. Dupa ce cobor scarile groaznice ma loveste damful de mirosuri imbietoare de McDonald’s si “fornetti” printre cotloanele intunecate ale pasajului. Intru in statie si simt ca nu am aer, reclame si butice cu tot felul de kakaturi de care nu are nimeni nevoie. Vine metroul si surpriza, tren nou nout, misto, curatel, este chiar decent. Parca mai avem o sansa. Ajung in 3 minute la Romana si in ochi imi sclipeste luminita. Se deschid usile si imi revin la loc. Si totusi cine va invinge? Eu cred ca omul. Adica noi, nu ei.