Suntem un oras isteric si total nepregatit pentru ce ne pregateste globalizarea in perioada urmatoare. Nu avem puterea sa ne concentram si sa cautam solutii cand suntem ingropati pana la gat. Asteptam ca de obicei sa ne scoata altcineva din nameti. Parca revad inundatiile de anul trecut, cu celebra poza ce a inconjurat mapamondul, cu taranii la bar, in apa pana la genunchi, uitandu-se melancolic la soldatii ce le salvau mobila. Zilele astea am vazut, din nou, acelasi lucru. Toata lumea da vina pe toata lumea si are un motiv in plus sa faca ce-i trece prin cap, in sictir fata de tot si toti, dar nimic cu adevarat util. Televiziunile incinse transmiteau de la fata locului stiri de maxima actualitate de prin nu stiu ce fundatura, de parca cucerisera Everestul, dand satisfactie troienitului ce facea maxim de audienta. Primarii si administratorii de firme de salubrizare se perinda pe micul ecran si vorbesc de imperfectiunile de contract, ca iarna nu-i ca vara si alte balarii. Incet-incet orasul isi revine, trebuie sa functioneze. Mai punem mana si pe o lopata, se mai topeste un pic zapada si incet uitam de toate cele. Contractele raman neschimbate (asa cum aflat si noi de la televizor ca sunt de 8 ani de zile) si urmatoarea zapada ne va prinde cu isteriile noastre si poate cu alti primari si administratori ce vor vorbi de greselile celor din trecut. Concluzia: obligati-i sa vina cu un plan de masuri pentru viitor, un plan care sa fie transpus in contracte si in regulamente de functionare administrative. Dar, mai ales, comunicati cu noi, ca sa stim ce avem fiecare de facut in cazul in care vine tsunami peste noi. O sa vina, ne spune si Al Gore. “Dar noua nu ne pasa, avem be-emveu acasa.” (…mioritza urbana, fragment) ….