Opriţi-vă pe orice stradă centrală – să spunem Piaţa Romană, acolo, la intrarea în metrou – şi încercaţi să inventariaţi din ochi ce populează strada, în afara de oameni. Cât din spaţiul public e folosit de noi, oamenii, şi cât e ocupat? Semne de circulaţie şi indicatoare în exces, panouri publicitare ce-ţi taie drumul, pitici, pomi şi pomişori în glastre, garduri, gărduleţe şi jardiniere inutile, chioşcuri şi alte device-uri de care n-avem nevoie. Senzaţia de haos pe care o simţim ne face să ne dorim să trecem cât mai repede prin astfel locuri, cu ochii-n pământ, ca să nu ne împiedicăm de ceva-ul în exces. Primarul care va fi suficient de inţelept şi capabil să-şi pună bunul simţ la treabă va avea surpriza să descopere că va fi mai apreciat dacă face un pic de ordine decât atunci când asfaltează o stradă. Dacă facem şi un calcul la acest inventar, cât costă acest haos şi cine câştigă din el, o să descoperim că debaraua ne costă al dracului de mult. Şi raportul performanţă/preţ e tot atât cât al cireşei de pe tort.

Să luăm doar piticuţii de parcare, stâlpişorii ăia flexibili şi plasticoşi, care par să-i copieze pe cei din Amsterdam. Însă acolo sunt masivi şi eterni parcă, au semnul oraşului pe ei, sunt un element cu autentică valoare de reprezentare. Sunt un simbol, chiar au un rol. Importul de piticuţi de la noi seamănă cu aruncarea banilor pe fereastra  pentru panseluţe. Sunt “o consumabilă”. Fără identitate, ieftini şi provizorii. Ce simplu poate fi totul: primăria face o competiţie şi alege un model; are drepturi pe acest model şi omologarea necesara; scoate la licitaţie pentru producători, la fiecare început de an, o anumită cantitate de “piticuţi”.  Se asigură că devine un monopol? E posibil, care primar îşi face campanie din susţinerea economiei locale?