Este greu să operezi cu două concepte care în arhitectură sunt de obicei antagonice. Mare și frumos. Adica mare nu înseamnă automat și frumos. Probabil reflexele freudiene ne fac sa suprapunem aceste doua atribute. Şoldurile femeii antice erau frumoase daca erau mari, și mai sunt câteva exemple de anatomie urbană, dar mă opresc… Comunismul, dar mai ales perioada lui Ceaușescu de după anii ’80, au produs o schimbare la nivelul cetățenilor Bucureștiului pe care n-o credeam posibilă. Având model Casa Poporului și marile bulevarde, mulți dintre noi facem, inconștient, confuzia între mare și frumos. În căutarea “marețului cu orice preț” se pierde scara umană. Totul pare guvernat de dorința de a fi în Cartea Recordurilor.

La nivel urban, această confuzie, folosită de cele mai multe ori ideologic, este catastrofală din punct de vedere al costurilor. Ceva ce este mai mare decât ai nevoie înseamnă un cost mai mare de realizare și un cost mai mare de întreținere. Ca la o casă. Câți dintre noi nu ne-am dat seama, acum în criză, că avem o casă prea mare, care nu-și merită costurile? Așa e și cu orasul; un pod prea mare înseamnă niște bani cheltuiți doar pentru show urban. Oare merită? O catedrală exagerat de mare nu este obligatoriu să fie frumoasă. Noul mare bulevard vine la pachet cu marea destructurare. Întotdeauna în dezvoltarea orașului, conceptul de “prea mare” duce direct la neprietenos, neplăcut, îndepărtat de om. Orașul modern își dorește să recupereze relația cu omul, în detrimentul maiestosului. Orașul european are aceasta aspirație, pe când cel asiatic și cel arab ar vrea să recupereze în mod falnic handicapul de urban pe care l-au avut. Cel mai mare hotel din lume poate fi copiat în China, chiar de mai multe ori, dar biserica Stavropoleos nu. Biserica Stavropoleos este frumoasă.