Moment 1. Acum câţiva ani, un prieten de-al meu, mare pasionat de natură şi imagine, a tras de mine, m-a pus într-o canoe şi m-a târât într-o aventură în Delta Dunării. Concluzia? Acum sunt dependent de deltă. Nu se întâmplă de multe ori în viaţă să ai revelaţia unor lucruri extraordinare de lângă tine şi pe care, sub agitaţia de fiecare zi, să nu le vezi. Mersul agale, la pagae, aproape de firul apei şi pleoscăitul animalelor ce se hrănesc unele cu altele într-un sistem perfect echilibrat de milioane de ani m-au făcut să mă simt bine. Mi-am dat seama cât de mult jinduim după acest “mă simt bine”. Atunci am înţeles de cât efort a fost nevoie ca eu să mă pot simţi bine în secunda aceea, ca şi în zilele care au urmat. M-am simţit vinovat alături de consătenii mei de “urmele” pe care le-am lăsat în ecosistem. Conduşi prin infrastructura turistică concepută pe model fastfood şi marketată ca atare, orice apropiere de frumuseţea echilibrului din deltă este imposibilă. Strecuratul este singurul mod prin care te poţi apropia, la propriu, de magia naturii.

Moment 2. Acum un an am întâlnit la “De’ale gurii Dunării” (un eveniment smart) un om de legendă, pe care îl ştiam de copil şi care mă făcea să mă simt bine când îl vedeam urcând pe podium cu tricolorul pe piept; Ivan Patzaichin era acolo şi se bucura sincer de eveniment, nu se comporta ca o vedetă, chiar dacă era hărţuit de publicul insistent pentru a se imortaliza cu el. Nu era o poză; era pur şi simplu un om puternic ce se bucura fără fasoane de bogăţia locului din care provine şi-i aprecia pe cei “ai locului”. Ivan este un eco nativ, un om care a transformat bunul simţ într-un atu competitiv. A petrecut o viaţă în canoe şi în natură, se pricepe la bărci. “Oamenii aceştia merită mai mult” a spus cu naturaleţe la un moment dat. M-am simţit bine la gândul că suntem “consăteni”.