Un obiect de arhitectura care se suprapune pe linia orizontului e ceva măreț, nu? Adică nu doar MARE, ci MĂREȚ, grozav, etc… Ergo, merită să te zbați să obții fonduri și să-l faci, că după aia rămâi în istorie, corect? Greșit! Mare nu înseamnă automat și măreț. Nici măcar util. Sau frumos. Sau cool. Sau orice alt atribut cu conotație pozitivă. Mare e doar mare, punct. E drept, epoca anilor 80, când Bucureștiul a fost scormonit și reconstruit în toate direcțiile, ne-a indus într-un fel percepția că “bigger is better”. Având ca model Casa Poporului și marile bulevarde, mulți dintre noi facem, inconștient, această suprapunere de concepte. În căutarea “mărețului cu orice preț” se pierde scara umană.

La nivel urban, această confuzie, folosită de cele mai multe ori ideologic, este catastrofală din punct de vedere al costurilor. Ceva ce este mai mare decât ai nevoie înseamnă un cost mai mare de realizare și un cost mai mare de întreținere. Ca la o casă. Câți dintre noi nu ne-am dat seama, acum în criză, că avem o casă prea mare, care nu-și merită costurile ? Așa e și cu orașul; un “ceva” prea mare înseamnă niște bani cheltuiți doar pentru show urban, orice ar fi “ceva”-ul respectiv. Oare merită ? De obicei, în dezvoltarea orașului, conceptul de “prea mare” duce direct la neprietenos, neplăcut, îndepărtat de om. Sigur, o să-mi spuneți că lui Haussmann i-a reușit; țineți cont însă de faptul că asta se întâmpla acum 150 de ani ! Orașul modern își dorește să recupereze relația cu omul, în detrimentul monumentalului. Orașul european, cu preponderență, are această aspirație, și ar fi momentul să ne prindem și noi. Sigur, ne-ar fi utilă o soluție de rezolvare a traficului bucureștean, dar chiar trebuie să fie vizibilă din depărtare? Asta vrem să ne fie linia orizontului? Și, mai ales, la banii ăștia?

www.teodorfrolu.ro