Ma plimb de cateva zile prin Londra incercand sa inteleg ce-mi place la orasul acesta atat de mult. Este superaglomerat iar eu ma simt ca un figurant din filmul Brasil intre “mutantii” de pe strada. Metrourile merg uneori prost iar circulatia auto este infernala, dar nu ai senzatia ca risti sa te blochezi. Un jamaican aburit si-a uitat geanta deschisa la intarea de metrou, panica, dar se rezolva aproape instantaneu si totul merge mai departe. Totul costa mult aici, si uneori ai senzatia ca nici nu primesti pentru cat platesti, totusi Londra este unul dintre cele mai de succes orase ale lumii. Cu toate astea, in anii ’80 Londra se afla in cadere libera. Un nou curent politic ce a deschis portile unui oras conservator si excesiv controlat l-a repus pe harta lumii, angajandu-l de peste 20 de ani in lupta pentru pozitia de lider financiar al lumii. Ce inseamana totusi succes pentru un oras? Ce ar insemna succesul pentru un oras ca Bucurestiul? Mai multe benzi si sosele suspendate iar restul orasului o mare parcare, bloculetele P+4 cu etajele 5,6,7 retrase, ce au “ridicat imobiliar” cartierele cu sharm, cladirea politiei de pe Ana Ipatescu in care arhitectul s-a contopit cu clientul?… Bucurestiul gafaie dar inca are resurse nevalorificate.Sa ne imaginam ca suntem in anii ’80 si vrem sa cucerim lumea cu “Marele Bucuresti”.Ca si Londra, Bucurestiul este unic. Avem si Casa Poporului, ma scuzati, Casa Parlamentului, sa ne traiasca!