… cine-o bea nu se mai duce” suna o cantare de demult. Oare vrea sa ne spuna ca apa e sanatoasa, cu efecte terapeutice (un fel de apa vie), sau ca te apuca dragul de ea? Oricum o dai, era ceva pozitiv, care acum nu mai exista. Putina lume stie ca Dambovita – “apa dulce” este inca principala sursa de apa potabila a Bucurestiului. Toti credem inca despre aceasta mareata lucrare inginereasca ca ar fi fost solutia salvatoare de a ascunde un râu murdar sub un luciu de apa curat. De aici si lipsa de indrazneala a orasului in a propune alte interventii. Majoritatea proiectelor s-au rezumat la mici solutii de cosmetizare a râului, in incercarea de a aduce oamenii mai aproape de apa. Dar asta nu se poate cu asa putin spatiu in jurul Dambovitei. Sub presiunea numarului mare de masini, carosabilul a devenit locul sacru al orasului, mancand din ce in ce mai mai mult spatiu si resurse in detrimentul cetateanului. Cele doua artere care însotesc raul de la un capat la altul reprezinta, de fapt, principala bariera in recuperarea acestuia de catre spatiul public. Administratiei ii este frica sa si vorbeasca de o recalibrare de strazi, dupa ce a largit intr-o veselie tot ce se putea largi. Logica simplista folosita de expertii locali in infrastructura nu functioneaza. Fluiditatea intr-un oras supraaglomerat nu este data de viteza de deplasare, cum ne explica un viceprimar, si nici daca am planta flori si balauri din buxusi si am umple cu banci (import Italia), cei 17 km de râu, orasul n-ar duce-o mai bine. Iar daca ne uitam cu atentie la “locatarii” din lungul Dambovitei, descoperim un potential extraordinar de dezvoltare chiar in proximitate. Mai adauga la axa Dambovitei si Lacul Morii, Piata Unirii si Lacul Vacaresti, si putem vorbi de-o interventie cu adevarat strategica, ce ar putea deveni Eco-activarea Bucurestiului. Va urma…